Page archived courtesy of the Geocities Archive Project https://www.geocitiesarchive.org
Please help us spread the word by liking or sharing the Facebook link below :-)


Site designed and created by Razvan Paraianu.
© Created in January 2001, Last revised: March 2001

Ion Ghica
(1816-1897)

Convorbiri economice (1870)
[Economic dialogs]

 

 

 


 

SOURCE OF MATERIAL: Ion Ghica, Scrieri,Vol I (Partea I din Convorbiri economice), Partea a cincia: "Industria", capitolul II (Bucureşti, Minerva, 1914), pp. 177-199.

NOTES

WEB Encyclopedia of 1848 Revolutions

WEB The Mansion of Writer Ion Ghica


Convorbiri economice

Vorbisem cu popa Stan dela Pipăraţi să ne întâlnim la birt la Găbran, ca să tăiem târgul a trei buţii de spirt ce-i trebuiŕ pentru construcţiunea stabilimentului ce are în sat. Est timp a închiriat şi cârciuma proprietarului, a făcut apalt vânzarea băuturilor şi-i trebuie marfă mai multă. Ceasornicile la noi nu prea se potrivesc, fiecare regulează p'al său după opiniunile sale politice şi iată-mă expus să aştept dinaintea unui tacâm parfumat cu esbuquet de săpun prost şi slănină râncedă. Noroc că localul nu e de natură a îmboldi foamea muşteriilor.

La o mescioară alăturia, doi bătrâni se delectau între ţigarete şi cafeŕ, dând din vreme în vreme câte un păhăruţ de cognac pe gât.

— Ţi-ai adus flăcăul din năuntru,[1] chir Dobre, ziceŕ cel din stînga, o fi procopsit nevoie mare; am auzit c'a luat doftoratul, o fi de vreo douăzeci de ani; l-ai pus în slujbă?

—  Să-l vezi, s'a făcut un vlăjgan cât mine de mare; mi-a făgăduit nepotu Vasilache c'o să zică ministrului să-l facă procuror, că de! nu poate să-l facă mai mult deocamdată; e cam crud; să înceapă tot de jos; l-am scris şi la clubul cel mare, unde sunt tot feciori de oameni, numai că cheltuiala e cam mare, căci acolo au fel de fel de gusturi; ce să fac? să apuce şi el să intre în lume, cum zice şi nepotă-meu Vasilache, i-am luat un apartament la Grand-hotel. ||

— Da de ce să nu-l ţii la d-ta la Jupuiţi, până-i vei găsi o treabă, ca să nu bată petrile haimanŕ.

—  Vai de mine, cumetre, să se proştească copilul la ţară, după ce am cheltuit o grămadă de bani cu dânsul! Să şează în Bucureşti, să se frece cu oamenii, că de! de pricopsit, procopsit e; dar nu e practisit; ştii: una-i teoria şi alta practica,[2] cum zice nenea Pană; uite-te d-ta la coconul Lascarache, la coconu Cristache, la Encuşor şi la Nicuşor, gândeşti că ştiu carte? şi învârtesc lumea pe degite; că sunt practisiţi! judeţul la noi nu-l dice văru Iancu şi cu nepotu Iordache? a putut vreun guvern fără dânşii? ne trag pe toţi de nas; ce vor ei, aia se face.

 

Rolul guvernului în stat. Ia spune-mi ce face nepotă-to Unghişoară? nu l-am văzut de nu să ţine minte.

—  I-a fost rău de tot, a avut noroc c'a căzut ministeru, că drept în ocnă se duceŕ; a alergat nevasta lui saraca. Vai de ea, mai cu rugăciuni pe la boieri, mai cu acatiste pe la biserici, a dat Domnul că tocmai când îl arestase a căzut şi ministerul; apoi are şi nişte prieteni tot unu şi unu; au sărit toţi ca nişte smei şi l-au scos din beleŕ; mâncase nişte bani d'ai visteriei.

—  Imi pare bine, săracul, c'a scăpat, om cu familie grea, o grămadă de copii, dar biata nevastă, bunătat' de femee! Da de ce să fi căzut ministerul, frate?

—  Ce, nu ştii? vrea să dea pe Vodă jos. Bine că i-a prins de veste că ne duceam pe copcă.

—  Şi nu i-a făcut nimenea nimica?

—  Ce să-i facă, că nu l-a putut prinde; dacă punea mâna pe dânsul, apoi atâta îi erŕ.

—  Cum nu l-a putut prinde? l-am întâlnit şi eri pe pod. O, îl ştie şi guvernu, că am un fin, pe Terinte lăcătuşu, cela ştii, care deschisese prăvălie lângă casele d-tale dela Popa-Rusu, s'a băgat la Poliţie, d'aştia cum le zice? oameni de || ordine, câte o carboavă pe zi, treaba lui e să-l urmărească şi să ducă raport: unde merge, ce zice, ce face, ce gândeşte. Ce pate bietul creştin, că umblă mult vai de om! puneţi în gând că într-o bună zi, după ce s'a plimbat toată ziua mai prin târg, mai pe la obor, pe la nişte fabrici tocmai lângă bariera Herestreului, s'a dus d'a mâncat la grădină la Guichard, apoi seara să te ţii Terinte; dela capu Podului Mogoşoai la sfântu Visarion, d'acolo prin Batişte a răsbit-otocma-n Tabaci; când a ajuns în piaţa la Radu-Vodă, bietu finu Terinte a căzut p'o laviţă; într'o clipă l-a şi pierdut din ochi, apoi umblă toată noaptea să-l găsească; tocmai despre ziuă l-a zărit ieşind dintr'o casă în dosul bisericii nemţeşti, unde s'adună ei noaptea de vorbesc. Umblă iute, nevoie mare.

—  O fi având bot-forţi.

—  Aşa nu! ia cisme d'astea ca ale noastre, ghete.

—  Ş'a fost în Tabaci? auzi diavolul! şi fină-to n'a pus mâna pe dânsul? Când zic eu că avem un guvern de mămăligă! Apoi mai dovadă decât asta? Să meargă în Tabaci! Ce să le faci, dacă  nu vor să-l dea de gol procleţii ăia de copii cari să înţelesese să facă revoluţiune! Trebuie să ştiţi că în toate e amestecat. N'a băgat o bombă cât capul de mare în luleaua lui coconu Iancu Manu, de nici până'acum nu se ştie cum s'a făcut aşŕ caraghioslâc? Dar în complotui lui Bontilă[3] nu erŕ amestecat, şi cine i-a putut da de căpătâiu? s'a pus atunci văru Iordache cu capul şi nu i-a putut veni de hac! Şi crezi că nu erŕ pe dealul mitropoliei, când cu omorul lui Katargiu? L'a sculat procurorul noaptea din somn; s'a închis amândoi în casă; ce i-a zis , ce i-a făcut, că i-a dat drumul. Uite nu se face nimic fără ştirea lui: pe Englitera o are în buzunar, Sultanul nu iese din vorba lui să-l pici cu ceară, pe Rusia valvârtej o aduce; pe Franţa, pe Italia şi pe Austria ia aşŕ le joacă; când cu Beust, când cu Andrassy; atâta noroc că Bismark nu-l are la nazar, mai ales de când || a cunoscut cari sunt oamenii cei mai buni cari îşi iubesc ţara şi sunt devotaţi tronului. De vrea el, gândeşti că nu opriŕ răsboiul de an, când s'a prăpădit o grămada de lume; are să dea seama grea dinaintea lui Dumnezeu! Atâta sânge vărsat ş'atâţia bani cheltuiţi.

—  O fi, nene Dobre, şi cum zici d-ta, dar apoi şi guvernul prea s'a făcut de tot. Ba că ăla aşŕ, ba că ălălalt altminterea, parc'am fi în vremea inchiziţiei; ştii d-ta că bănuielile astea pot să bage în capul oamenilor lucruri cari nici nu le treceŕ prin minte. O mulţime de spioni cu urechea la uşile şi la ferestrele caselor şi birturilor ascultând şi pândind ziua şi noaptea să apuce vreo vorbă sau să ghicească un semn; inventând comploturi, spuind minciuni şi urzind intrigi, ca să ia carboava; denunţând orice sentiment de demnitate şi de independenţă, declarându-te revoluţionar, anarhist, petrolist, îndată ce nu eşti ciocoiul unui ministru sau favorit al zilei, cari iau asupră-le monopolul patriotismului, al ordinei şi al stabilităţii, şi mai ales al dinasticismului; ceeace nu opreşte ca oamenii cei buni, credincioşi şi devotaţi de astăzi să fie trataţi mâne la rândul lor de resturnători, de socialişti şi de inamici ai tronului şi vice-versa. Şi în vârtejul acestor intrigi nemernice, scârboase şi neruşinate cari copump sufletul, degradă şi înăbuşeşte cugetarea se lasă curs liber venalităţii impiegaţilor care merge lanţ mână în mână cu corupţiunea guvernamentală, sporeşte din ce în ce mai mult o biurocraţie numeroasă, apăsătoare şi hrăpitoare care trăeşte pe spinarea populaţiunii muncitoare, precum trăeşte o armată de invaziune într'o ţară cucerită; face ca o lume întreagă, arendaşi, negustori, meseriaşi năpustesc comerţul şi industria, le lasă pe mâna Nemţilor ş'a Ovreilor şi ei aleargă cu limba scoasă după posturi. Prin sate nu mai vezi decât perceptori şi vătăşei cari mai iau câte douăzeci şi treizeci la sută, peste ceeace este scris în lege şi în roluri. In armată nu se mai caută apărători ai statului contra străinului, ci oameni devotaţi, instrumente ale ministrului; credinciosul de astăzi este mâine bănuit; nu se cere dela ofiţer alt merit decât să || fie un instrument de opresiune în contra poporului, ca să-l poată ţineŕ cu orice preţ în tăcere şi în nemişcarea morţii, dac'ar îndrăzni să strige: «destul cu opresiunea, cu cu imoralitatea, cu prevaricaţiunea, cu calomnia, cu intriga şi cu minciuna!» sau dac'ar voi să ceară să beneficieze de bunurile şi de garanţiile constituţiunii ce i s'a jurat. Ce să-ţi spuiu, Nene Dobre, mie îmi pare că un guvern lucrând cum lucrează guvernul nostru îşi pierde timpul; căci nimic nu poate omul, fie cât de mare, în contra ideilor celor adevărate, în contra legilor superioare care conduc destinele omeneşti. Nu e bine ca guvernul să se bizuie numai pe puterea armată şi să caute să ridice un edificiu social întemeiat pe intrigă şi pe minciună. Tot mută pe ofiţeri de colo până colo; tot ia comenzile dela unii şi le dă la alţii; parc'că 'n zilele noastre militarul mai poate să nu aibă idei şi convicţiuni; mai poate fi despărţit de naţiune; par'că mai poate fi ceea ce erŕ mercenarul arnăut şi switzer. Dacă le spui adevărul se supără. Puternicilor nu le place să le arate cinevŕ urmările ce pot să aibă faptele lor, când când nu sunt bazate pe dreptate şi pe raţiune; şi când vorbele ies adevărate, răul ce le vine îl atribuie acelor cari i-a prevenit, iar niciodată legilor ordinului moral pe care nu au voit să-l ţie în seamă.

 

Cămătarii. Conversaţiunea urmŕ pe tonul acesta, când glasul interlocutorilor fu acoperit de iertăciunile popii Stan care dela uşă începu a zice:

— Să mă ierţi, zău, domnule, poate te-am făcut să aştepţi; da uite nu e vina mea, la ceasornicul meu tocmai cinci şi jumătate; ce să-i fac, umblă îndărăt, o să-l puiu şi eu după biserica nemţească.

Chelner! dăm un pahar de rachiu şi unul de rom, o ciorbă de găluşti, o sticlă de vin de Drăgăşani şi un rasol ciolan.

Viu tocmai dela jupân Gherasi, mi-a dat un anason cum n'am mai băut; am încercat pe la toţi rachierii, nimeni în Bucureşti nu are aşŕ lucru; d'apoi şi-un galben vadra! n'a ||  vrut să mi-l lase nici o parŕ mai jos. Erŕ să iau ş'un butoiu de jamaica; ce băutură dumnezeească! Voiu să am tot marfă bună în prăvălie, când o scoate muşteriu paraua din pungă, să zică: halal să-i fie!

— Pe cât vinzi vadra de rachiu la cârciumă?

— Rachiu dela jupân Gherasi întrebi? Ala nu se vinde cu ocaua, e după cum iese la pahar, daca ai în prăvălie un băiat deştept, vrednic, meşter la turnat, îţi scoate şi treizeci de pahare dintr'o ocŕ; dacă brodeşti vreun prost, nu-ţi iese nici douăzeci şi cinci; vine pe şase pănă la şaptezeci lei ocaua; basamacu a căzut de tot, c'a ieşit ţuică; şaizeci de parale, doi lei ocaua, cel mult.

— Bun câştig, iei anasonu p'un galben şi'l dai pe şaizeci şi cinci de lei. Spirtul meu de şaisprezece lei vadra îl dai basamac pe treizeci şi cinci de lei vadra, îţi rămâne mai mult decât sută la sută.

— Aşŕ e, da nu puě cheltuielile; mai căratu, mai risipa; dar accizurile şi bacşişurile mai pe ici, pe colo.

— Da şi dumneatŕ nu pui încărcatul la socoteală trei cincizeci, în loc de două, când creştinul nu mai ştie numărŕ.

— Ferească Dumnezeu! păcat  astfel de lucru; dar ce să zic, câştigul ar fi cum ar fi, d'apoi nu sunt parale; dela trecători ce mai poţi rupe, că e drum mare, dar dela oamenii din satiei ce poţi, mai câte o baniţă două de grâu; mai cu orz, mai cu câte o povară; ce să facem! Ne ajutăm ăla cu ăla, cum putem. Dela Apostol, că-l şti, n'aveam să iau peste douăsute optzeci şi doi de lei şi jumătate? apoi mi-a dat vreo parŕ? mă purtŕ cu vorma dintr'o zi într'alta; d'abia l-am făcut să-mi dea douăsprezece baniţe de porumb, mi-a dus un stânjen de lemne kir Ivancea la Bucureşti şi m'am învoit să-mi facă la vară un pogon de grâu şi unul de porumb de istov; mi-a dat ce e drept şi o gloabă de mânz; decât să mă stric cu omul, mai bine aşŕ! treacă de la mine.

— Nu, că nu te-ai încurcat la socoteală; douăsprezece baniţe de porumb sunt şaizeci de lei.

Căratul stânjenului la Bucureşti pe puţin trei galbeni. ||

Lucrul pogonului de grâu şi pogonul de porumb o sută cincizeci de lei.

Pune şi reo trei patru galbeni mânzul, face peste patru sute de lei în loc de două sute optzeci şi doi.

— Ş'apoi ce, mult e? dar dobânda banilor unde o pui, câte două pahare la leu pe lună, dar că trebuie s'aştept până încolo pe toamnă, ca să-mi scot paralele!

— Şi pe săizeci la sută dă-i socotě dobânda, tot mai trece dela Apostol.

— S'a scumpit banii de tot; o grămadă de cheltuieli; de unde să le scoţi; dumneatŕ nu ştii că vine vremea de pierzi dela uniii şi capetele; mai deunezi n'a murit Muşat, mi-erŕ dator cinci sute de lei, a lăsat o biată babă bolnavă, a năpustit şi casă şi tot, s'a dus la nişte rude tocmai pe Neajlov în sus, iai dacă poţi.

— Sistemul de speculă ce-ai adoptat păgubeşte pe muşteriu, fără d'a îmbogăţi pe negustor, este un sistem de camătă, care storcând pe muncitor de tot fructul ostenelilor lui, seacă izvoarele producţiunii. Iei în adevăr şi o mie la sută dela unii, dar de multe ori împreună cu câştigul pierdeţi şi capetele; sărăcind pe sătean, precum faceţi, secaţi izvoarele dela care vă puteţi folosi. Semănaţi cu lacomul din fabulă care a spintecat găina cu ouăle de aur; ai fi mai folosit să iei pe tot anul o parte mică din ceeace câştigă un bogat, decât să iei tot ce are un sărac. Cu cât populaţiunea în mijlocul căreia te negustoreşti e mai întărită, cu atât te poţi îmbogăţi mai mult şi mai curând; şi lucru e lesne de înţeles, căci cu cât muşteriul e mai bogat, cu atât consumă mai mult, cu atât debitul negustorului e mai mare, cu atât şi beneficiul mai însemnat şi mai sigur; eşti mai folosit să învârteşti capitalul de trei şi de patru ori într'un an cu zece şi cu cinsprezece la sută, decât să-l întorci odată, fie şi cu patruzeci ori cu cinzeci la sută: un câştig pe care nu poţi comptŕ nici ca valoare efectivă, nici ca o valoare pe care să o poţi încasŕ la timp determinat ca să-ţi poţi menţine creditul; o marfă nu se poate desface lesne decât pe un preţ cuviincios; când se || ţine mai scumpă decât valoarea ei cea adevărată nu găseşti muşterii, se strică în prăvălie sau se dă pe datorie pe la oameni, cari nu o mai plătesc, căci acei cu dare de mână găsesc totdeuna mijloace d'a şi-o procurŕ d'aiurea, ĭşi fac provizie pe la târguri. Cămătarii, precum şi negustorii lacomi la câştig, nu pot aveŕ aface decât cu răi de plată, cu risipitori, cu jucători de cărţi şi cu înşelători cari iau marfă pe datorie sau se împrumută cu bani pe poliţe de valori nominale întreite şi împătrite, poliţe şi datorii cari mai niciodată nu se plătesc la termen, cari de multe ori nu se plătesc nicidecum şi cari mai adesea se cfituesc[4] ca falimentele cu douăzeci şi cu douăzeci şi cinci la sută. Specuculantul lacom, pe lângă miile ce voiŕ să câştige, pierde şi suta ce scoate din pungă; dar ceeace nu câştigă niciodată acest soiu de negustor este stima, consideraţiunea şi creditul pieţei, care este capitalul cel mai temeinic al unui comerciant: nu poate dobândi credit, pentru că afectele ce are în portofoliu nu au nici o certitudine, nici măcar probabilitate de a fi soldate la scadenţă. Comercianţii şi bancherii care lucrează cu procente cuviincioase câştigă şi prin capitalul lor propriu şi prin creditul de care se bucură şi care creşte pe toată ziua cu exactitatea ce aduc în operaţiunile şi în plăţile lor. Banul, ca şi munca, ca orice marfă, îşi are o valoare determinată prin împrejurările timpului în care ne aflăm; a trece peste limitele beneficiului la care are drept capitalul, a căutŕ să se tragă dintr'o speculaţie mai mult decât se cuvine ca dobândă a banilor angajaţi, ca cheltueli făcute, ca retribuţiune a ostenelilor depuse şi a rizicului, este a realizŕ un beneficiu nelicit, are nu poate să nu fie vătămător aceluia care crede că se poate îmbogăţi prin asemenea mijloace, căci nimeni nu se mai poate îmbogăţi decât prin muncă şi prin economie. Şi oricine ar crede că mai sunt şi alte mijloace de îmbogăţire, se înşeală foarte; germenele pagubei se află ascuns în milocul câştigului ilicit, întocmai ca viermele rozător în fructul stricat; adevăratul şi singurul efect al || speculaţiunilor lacome nu este altu decât a sărăci poporul şi prin urmare a-l menţine în ignoranţă, căci ignoranţa este fructul sărăciei, precum sărăcia este partea claselor ignorente; progresul este în muncă şi sămânţă progresului este învăţătura; dacă progresul intelectual sporeşte bogăţia popoarelor, nu este mai puţin adevărat că cunoştinţele nu pot începe până nu se grămădeşte mai întâi o câtime oarecare de bogăţie, fără bogăţie nu poate fi regaz şi fără regaz nu este cunoştinţă. «Ignorenţa cea mare, zice Bukle, este fructul sărăciei celei mari. Arabii, popor ignorent şi sărac în ţara lor, au devenit un popor vrednic de admiraţie în ţările cucerite de ei în Persia, în Lahor şi în Spania». Omul nu poate căutŕ îndestularea trebuinţelor morale decât după ce şi-a căpătuit necesităţile trebuitoare la conservaţiunea şi întreţinerea vieţii; deaceea orice măsură care face vieaţa materială mai grea, nu poate să nu aducă vătămarea vieţii morale a naţiunilor. Au fost publicişti cari au pretins că sentimentele cele mari, abnegaţiunea, devotamentul şi tot ce este nobil şi frumos în ordinul moral, nu se găseşte decât numai în clasele cele sărace, şi că viţiul este atributul claselor bogate; această credinţă este în contradicţiune şi cu datele statistice, care dovedesc contrariul, precum şi cu dreapta judecată; căci atunci concluziunea ar fi de a menţine societatea în mizerie pentru a-i conservŕ virtuţile, şi guvernul cel mai spoliator care ar sărăci poporul, ar fi acela care ar conveni mai bine.

 

Legile economice. — Ceeace ce ne strică pe noi, d-le, mărgelarii şi Ovreii. Ia să fie un guvern colea cum ştiu eu, o mână de fier, să le taie de unghişoară, să desfiinţeze târgurile, pe ăi crai cu tolbă în spinare să mi-i bage în miliţie, pe Ovrei să-i dea peste graniţă şi ai vedeŕ dumneatŕ cum fiecare ar trăi cu ai lui, în satul unde locueşte, unde a trăit tată-so şi mă-sa, iar nu să se ducă să-şi bea munca pe la unul şi pe la altul; să vie nişte venitici, nişte calici să trăngă paralele oamenilor! dacă le zici astea vreunuia din deputaţi, || numai ce-i auzi cu libertatea comerţului, cu desfiinţarea monopolurilor şi cu economia politică. Şi eu voiu economie politică, că nu sunt prost să nu-mi placă şi mie civilizaţiunea, şi eu îmi iubesc ţara, dar voiu o economie politică naţională, o economie politică românească, care să lase pe bietul creştin să trăească în patria lui fără Nemţi şi fără Ovrei.

— O ştiinţă nu poate fi românească, precum nu poate fi nici englezească. În ordinul politic şi social, această economie politică îşi are legile ei nestrămutate şi bine dovedite, precum în ordinul natural astronomia, himia, mecanica îşi au pe ale lor. Ceeace este adevărat la Paris, La Peking şi New-York, nu poate să nu fie adevărat la Petersburg, la Bucureşti şi la Londra. Precum nici un corp nu se poate sustrage acţiunii gravitaţiunii, asemenea nici o societate nu se poate sustrage dela legile schimbului; precum un om nu poate cere a fi supus la alte reguli ale respiraţiunii şi ale digestiunii decât acelea dovedite de ştiinţă, fără de a se expune la cele mai mari inconveniente. «Newton, de când cunoscuse legea gravitaţiunii, nu mai pronunţŕ numele lui Dumnezeu fără de a-şi descoperi capul; cu cât inteligenţa este mai presus decât materia, zice Bastia, cu atât lumea socială este mai presus de lumea fizică, căci mecanica cerească este supusă unor legi despre care nu are cunoştinţă. Este un mai mult cuvânt de a admirŕ şi a ne închinŕ dinaintea înţelepciunii eterne, când vedem mecanismul social în care trăeşte cugetarea universală, mens agitat molem,[5] care prezintă şi fenomenul extraordinar că fiecare element este o fiinţă animată, cugetătoare, înzestrată cu aceŕ energie miraculoasă, a acestui principiu de toată moralitatea, de toată demnitatea, de tot progresul, atribuit exclusiv numai omunui, libertatea».

Nu trebuie, nici nu putem să ne sustragem legilor ştiinţii; oricum vom face, oricum ne vom întoarce, suntem fatalmente supuşi lor. A încercŕ să le înlăturăm, este a ne da pradă mizeriei, străinilor şi Ovreilor.

 

Chestiunea evreiască. — Da, c'am şi devenit; eu mai deunăzi am fost silit să dau zece galbeni geremeŕ unui Ovreiu, ca să scap de dânsul; m'am pomenit deodată cu lumea droaie la oblon la moş Mercore, când colo ce să vezi? Un butoiu de basamac, cârciumă întreagă! ş'un Ovreiu cu ciubuc în gură, şedeŕ ascuns după sobă; am ghicit îndată al cui erŕ rachiul; m'am dus la primar; ce e drept, l-a chemat îndată pe Jidov la cancelarie, dar ce să-i facă! c'o ţinea una şi bună cu «nu ştiu, n'am văzut». Dac'am văzut ş'am văzut, l'am luat la o parte şi am început: — ia asculte, jupâne, rachiul este al dumitale? — al meu, ezi bine —  apoi nu ştii că n'ai voie să ai cârciumă? — dovedeşte; — apoi nu spuseşi singur că rachiul e al dumitale? — o spusei dumitale, că ştiu că eşti om de omenie, dar nu spuiu nici la primar, nici la privighetor — n'ai puteŕ, jupâne, să te duci în altă parte să-ţi vinzi marfa? — cât dai? - cu una cu alta m'am învoit cu dânsul pe zece galbeni să se ducă. A doua zi în zori de ziuă ş'a pus butoiul în car cu toate oalele, cu găini, gâşte, lână, sdrenţe, oase ce strânsese, şi s'a dus p'aci încolo. Iacă ce guvern avem!

Dar alta: acum vr'o cinci săptămâni n'a venit un Ovreiu ziua namiaza mare cu un goşgogeŕ butoiu de bere într'un cărucior, vinde cu tinicheaua în mijlocul satului, în drum; până pe seară l-a vândut tot, cu câte o jumătate de ban tinicheaua, mai mult spumă decât băutură, a adunat toţi gologanii dela bietele neveste; unde erŕ un guvern straşnic, să mi-l ia la bătăi, să-i dea cep butoiului, să vezi mai veniŕ altădată să facă pagubă creştinilor? Dac'am spus primarului, a început să dea din umeri, mi-a zis să i-e frică de procuror.

— Dar nu crezi că ar fi fost mai şi mai bine, când ai văzut că oamenilor a început să le placă berea, să fi luat şi dumneatŕ un butoiu în prăvălie şi să vinzi berea mai ieftin decât Ovreiul; nu crezi că dacă ai da rachiul cu un preţ mai potrivit, acel jupân Moise nu erŕ să-şi mai găsească socoteala, aducând rachiu şi să mai dea şi lui moş Mercore un galben doi, ca să-l acopere cu numele lui? ||

— Da de geaba, d-le, orice-i face, nu poţi scăpŕ de ei, că îşi găsesc altă treabă, ştiu fel de fel de marafeturi; pe unul nu l-am adus chiar eu în căruţa mea tocmai dela Alexandria, de ne-a dres învălitoarea bisericii, curgeŕ pe toate părţile, se stricŕ zugrăveala. Numai întrun chip ne scăpăm de ei: gonindu-i pe toţi din ţară.

— Eu sunt de părere că gonindu-i nu câştigi nimica, căci m'aş teme să nu te duci după ei tocmai pe la Rusciuc şi pe la Odesa, ca să-i aduci în ţară, cum te-ai dus la Alexandria după tinichigiu, ca să-ţi învălească biserica - şi să-ţi spuiu cevŕ şi mai mult: cred că cu cât i-am goně, cu atât ar veni mai mulţi. Mai întâi că nu-i priimesc nici Muscalii, nici Turcii, nici Austriecii; de oprit de-a intrŕ, am văzut că de treizeci de ani, de când erŕ Mihai Sturza domn, s'au încercat fel de fel de mijloace şi niciunul n'a avut eficacitatea; cu cât oprirea a fost mai straşnică, cu atât au intrat mai mulţi. Dar iată că-mi ine în gând o doctorie care mi se pare mie mai bună şi mai sigură, atât pentru a face ca să nu mai vie alţii cât şi pentru a face pe mulţi din acei cari sunt astăzi în ţară să se ducă singuri.

Să ne închipuim, de pildă, că la Giurgiu şi la satele după împrejur de Pipăraţi, s'ar fi găsit un Român tinichigiu mai meşter, mai conştiincios la lucru şi mai ieftin, sunt sigur că nici nu te-ai fi gândit la Ovreiu să-l aduci dela Alexandria. În lumea industrială, ca şi în lumea fizică, un loc nu poate sta gol; natura are oroare de gol, cum zic fizicii.[6] Când se iveşte o trebuinţă, ea are să fie împlinită fără doar şi poate; dacă în localitatea unde se iveşte aceŕ trebuinţă, nu se va găsi omul care s'o satisfacă, are să vie altul din vecinătate, din străinătate, de peste munţi şi de peste ape; are să se afle în lume că este trebuinţă de cutare meşteşug sau meserie şi au să vie oameni din depărtare. Iată toată chestiunea Ovreilor la noi, ca şi în Ungaria şi în Polonia şi în Bucovina. Espresiunea plină de înaltă învăţătură lac să fie, || broaşte multe, este foarte adevărată.Lacul este trebuinţa, iar broaştele sunt oamenii cari găsesc hrană dintr'aceŕ trebuinţă. Dacă într'o ţară se va arătŕ un pământ roditor, un filon de mineral, o albie de cărbune, o calitate bună de lemn, o plantă folositoare, şi dacă oamenii din localitate nu se vor grăbě a se folosě de aceŕ bogăţie, să fii sigur că vor veně de aiurea şi vor exploata-o, şi acel pământ, acel metal, nu vor sta mult timp neproducătoare. Aceasta este istoria ţării noastre şi a tuturor ţărilor dela începutul lumii. Fertilitatea văiei Dunării a deşteptat tentaţiunea Romanilor, cari au vărsat în Dacia excedentele populaţiunii latine. Köleseri, după ce face o descripţiune încântătoare despre frumuseţea şi bogăţia pământului Transilvaniei, adaogă: «Acum mai miră-te că într'acest grânar de abondenţă, unde D-zeu însuşi a întins o masă bogată, s'au întâlnit atâtea neamuri venite din Europa şi din Asia». Putem fi siguri că fără avantajele cele mari ce au găsit capitalurile şi braţele din Occident pe văile Misisipiului şi Orenocului, România ar fi astăzi şi mai mult cercetată de populaţiunile grămădite în Occident. Noi, nesocotind regulele cele adevărate ale ştiinţei, blestemând concurenţa şi liberul schimb şi credem că, gonind pe Ovrei şi pe străini, scăpăm de rău; credem că ar fi în puterea cuivŕ de a sustrage o societate omenească dela regulile morale cari o conduc; în loc de a căutŕ cauza răului până la obârşia lui, ne frământăm mintea în combinări politice şi lăsăm străinilor şi Ovreilor partea cea bună, meseriile. În loc să căutăm să punem mâna pe profesiunile cari îi fac să fie în ţară, în loc să ne facem tâmplari, tapiţeri, croitori, cismari, curtieri, tinichigii, giamgii, văpsitori, zarafi, bancheri, maşinişti, ceasornicari, sculptori, noi nesocotim meşteşugurile cari dau avere şi independenţă, şi alergăm după acele şaptezeci de mii de posturi, la dispoziţiunea cărora s'a pus o sută douăzeci de milioane pe an, luate din sudoarea muncitorului nostru de pământ. Buna stare, îmbogăţirea şi vieaţa liniştită şi cugetătoare o lăsăm străinilor cari sunt în ţară, şi încă cu prisosinţă pentru alţi cinci mii || de Ovrei, trei mii de Unguri şi două mii de Nemţi, cari mai rămân pe tot anul în ţară din mişcarea populaţiunii străine.

Să-ţi spuiu cum un amic al meu a gonit pe Ovrei cari se afalu în satul său, făra vot al Camerei, fără decret domnesc, fără primar, fără dorobanţ şi fără protest din partea consulilor. Un Ovreu aveŕ cârciumă; vindeŕ scump rachiu prost, jumătate apă, dres cu ardei şi cu vitriol; vindeŕ vin oţetit, dres cu stubeţ şi cu spirt, şi-l vindea scump; vindeŕ stambă şi basmale putrede şi le vindeŕ scump. Vasilică al meu a luat şi el o casă în sat, a lipit-o bine, a îmbrăcat pereţii cu rafturi şĭ cu hârtie de câte un sfanţ sulu; a făcut astfel un local curat şi vesel, pe când al Ovreiului erŕ urît şi necurat; a adus vin bun şi neprefăcut, rachiu tare fără vitriol, a adus tot marfă bună; vindeŕ toate cu câte douăzeci şi treizeci la sută mai ieftin decât Ovreiul, şi într'o dimineaţă jupânul şi-a ce-i mai rămăsese în car ş'a plecat p'acě încolo. Negreşit că s'o fi dus în alt sat; dar să ne închipuim c'ar fi găsit pretutindeni câte un Vasilică; te'ntreb dacă Ovreiul nu erŕ să treacă graniţa?

Mai erŕ tot acolo ş'un alt Ovrei, care cumpără pei, le argăsiŕ şi cu trei croitori tot Ovrei, făceŕ cojoace. Vasilică a cumpărat oi, a adus trei cojocari Români dela Focşani, cari croesc şi cos cojoace, şi două fete care le împodobesc cu mătăsuri şi cu peltiţe roşii, verzi, albastre, le face mai frumoase şi le vinde pe jumătate preţ de cum le vindeŕ Ovreiul, şi i-a tăiat apa de la moară; jupânul, văzând că nu se mai învârteşte roata, a plecat într'o dimineaţă cu toată fabrica; s'a dus negreşit în alt sat unde n'a găsit un Vasilică.

Un alt Ovreiu cumpărŕ toată lâna din sat, o da la femei de o torcea şi o ţesea, făceŕ postav de ţară. Vasilică al meu i-a luat toate torcătoarele şi toate ţesătoarele, plătindu-le mai bine şi în bani, iar nu marfă stricată ca Ovreiul; Ovreiul neputând ţine concurenţa, şi-a strâns mult puţin ce aveŕ şi s'a dus, şi astăzi nu se pomeneşte Ovreiu în sat la Vasilică.

O naţiune, ca şi un individ, nu este stimată şi apreciată decât după câtimea de utilitate ce poate aduce. La noi, dacă vei || observŕ bine, te vei convinge că în tot timpul numai o clasă de oameni a deşteptat totdeauna simpatiile şi din năuntru şi din afară; această clasă a fost şi este clasa muncitorilor de pământ, fiindcă numai ei au urmat calea trasă umanităţii de mâna providenţei: d'a de hrăně din sudoarea frunţei.

— Aşa este, cum zici d-ta, despre negustorii şi meşterii ăştia mici, dar ce faci cu cei mari, cari vin cu milioanele de galbeni şi iau concesiile de drumuri de fier, impozitul băuturilor, monopolul tutunului, şi ca mâne vor luŕ vămile şi ocnele, ca să jefuiască comerţul ţării.

— Vă ziceam adineaori că ce câte ori într'un loc se simte o trebuinţă, fie ea chiar pornită dintr'un capriciu sau dintr'un eres, aceŕ trebuinţă are să fie îndeplinită. La noi, de mai mulţi ani se simţiŕ imperios trebuinţa de drumuri de fier, s'au găsit oameni cari au şi scris şi au strigat: «aideţi fraţi, cu toţii să facem noi acele drumuri, bucăţică cu bucăţică, să ne asociem, să punem fiecare ce vom puteŕ, să ipotecăm moşiile noastre, să ne împrumutăm, precum fac şi acei cari iau concesiunile!» Acei oameni n'au fost înţeleşi, n'au fost ascultaţi; am zăbovit, am neglijat lucrul. Ne-am mâncat între noi şi am lăsat câştigurile Ovreilor, Nemţilor, Coţcarilor, Strusbergilor, Bleihröder şi Staat-Bahnelor, de care Dumnezeu ştie cum şi când vom scăpŕ.

— Dar că se zice c'o s'aducă colonii nemţeşti ca în Ardeal! atunci s'a hotărât!

— Când vor începe să vie colonii germane, la noi n'are să fie ca în Ardeal; la noi va fi destul zece sau cinsprezece ani, ca toată ţara, dela munte până la Dunăre şi până la Prut, să fie presărată de Nemţi.

 

Mortalitatea în populaţiunea noastră - Scăderea populaţiunii în Rmânia şi în ţările româneşti vecine. Cestiunea cea mai importantă în ţara noastră şi de care nimeni nu ţine nici o seamă este densitatea populaţiunii. Pe o întindere de unsprezece milioane de hectare sau douăzeci şi patru de milioane de pogoane avem numai patru milioane sau patru || milioane şi jumătate de suflete, treizeci de pogoane de pământ de familie: densitatea cea mai slabă din Europa; un gol pe care noi nu facem nimic pentru ca să-l umplem prin noi înşine; stăm fără cea mai mică îngrijire pentru salubritatea oraşelor şi a satelor, fără fără nici o măsură igienică serioasă; mortalitatea la ţară şi prin mahalale este cevŕ îngrozitor şi în multe locuri întrece numărul celor născuţi, încât populaţiunea, în loc de a creşte, scade. Cercetaţi actele stării civile ale coloanei de negru din Bucureşti, de exemplu, citiţi raportul primarului de Galaţi, şi veţi vedeŕ consecinţele deplorabile ce puteţi trage dintr'acele cifre. Iată cum se exprimă Principele Moruz către ministerul dinăuntru în anul 1870:

«Partea de jos a oraşului (este vorba de Galaţi) este în tot timpul un adevărat focar de infecţiune, miasmele deletere răspândesc şi întreţin tot felul de boale; locuitorii se ofilesc în mijlocul mlaştinilor de apă împuţită şi stătătoare şi par osândiţi decreptitudinei şi unei morţi premature».

De vom aruncŕ ochii pe cifrele stării civile ce înscrie acel primar în raportul său, jalea e mare; găsim că în anul 1867 numărul celor morţi a întrecut pe acel al celor născuţi cu 220 de suflete; şi în anul 1870 cu 942; în termin de patru ani, numărul morţilor a fost cu 1238 de suflete mai mare decât al celor născuţi, ceeace vine a zice că populaţiunea Galaţiului, care astăzi este de optzeci de mii de suflete, s'ar reduce la mai puţin de jumătate în timp de o sută cincizeci de ani, dacă nu s'ar recrutŕ cu populaţiunea din afară. Şase luni ale anului, mai toate satele dela Dunăre până la poalele munţilor sunt înecate în noroiu şi în mocirle; case umede şi deschise ploii şi vântului, copiii bolnavi şi femeile lăhuze cu picioarele goale până'n genunchi în noroiu şi în zăpadă, bătrânii şi copiii rău îmbrăcaţi, intraţi în iarnă slăbiţi de friguri şi de lingoare, rău hrăniţi şi fără putere de a rezistŕ la cea mai mică răceală, la cea mai uşoară epidemie, care îndată se preface în tifus, iată ce poţi vedeŕ pe la ţară. Anemia a devenit idiosincrasisul femeilor şi copiilor români, epidemiile cele mai mortale, tifusul, vărsatul, anghina difterică nu || lipsesc niciodată; când una, când altele râdică generaţiuni întregi. Hrana este cât se poate mai puţin substanţială, consumaţia cărnii d'abiŕ se suie la noi la şaisprezece dramuri pe zi, şi la ţară nu trece de şapte dramuri pe zi! In Occident, în ţările care se află în condiţiunile noastre climaterice, consumaţia cărnii este înzecită, şi fiecare locuitor, atât la ţară cât şi la oraş, consumă cel puţin o jumătate de ocŕ de pâne pe zi; în oraşele cele mari ca Londra, Paris, Berlin, Viena, consumaţiunea de mijloc a unui om pe zi este:

 

200

dramuri

dramuri pâine şi cartofi.

75

"

carne,peşte, berânză.

120

"

vin, rachiu, bere.

40

"

zahăr, cafeŕ, ceaiu, lapte

 

Cu o vieţuire proastă, fără îngrijire şi fără precauţiuni higienice şi cu o hrană atât de slabă, populaţiunea, dacă nu scade, dar nu poate creşte, rămâne staţionară, precum se vede la noi. Recensementul cel dintâiu, care s'a făcut la 1832, a dat o populaţiune de trei milioane şi jumătate; această populaţiune, într'o ţară roditoare ca a noastră, trebuiŕ să fi ajuns astăzi la opt sau nouă milioane; dar ce vedem! recensementul mai scrupulos din 1860 a dat 4.090.275 de suflete, cu toată imigraţiunea venită în ţară în timp de treizeci de ani; şi să nu credem că cifra acestor imigranţi nu merită a fi ţinută în seamă; ea se suie pe tot anul la 20.000 de suflete, din care 10.000 Români din Banat, Transilvania şi Basarabia; 5.000 Israeliţi, 3.000 Unguri şi 2.000 Germani, vărsământ care trebuie să fi sporit populaţiunea noastră cu cel puţin patru sau sinci sute de mii de suflete.

Nu ştiu de unde d-l Frunzescu a luat ţifra de 4.090.275 suflete, ce ne zice că ar fi dat recensementul din 1860, căci iată ce rezultă din compilarea ţifrelor publicate de Marţian în analile statistice: ||

Dincoaci de Milcov:

 

suflete agricultori……………………

2.125.742

 

profesiuni liberale……………………

270.779

 

artizani ……………………………………

127.955

 

comercianţi……………………………

96.560

 

ovrei…………………………………………

5.312

 

 

ŻŻŻŻŻŻŻŻ

2.626.348

 

Dincolo de Milcov:

 

suflete agricultori……………………

1.120.958

 

populaţiunea oraşelor……………

218.102

 

ovrei…………………………………………

124.864

 

 

ŻŻŻŻŻŻŻŻ

1.463.927

Suflete…………………………..

4.090.275

 

Admit însă că dela 1860 până astăzi populaţiunea să fi sporit cu o jumătate de milion şi să se fi suit la patru milioane şase sute de mii, iar nu la cinci milioane şi jumătate cum crede d-l Frunzescu; dar acest spor în datorim cu totul imigranţilor veniţi şi rămaşi în ţară, în care ĭsraeliţii trebuie să fi contribuit cu 60.000 de suflete; căci cred că populaţiunea ovreească aflătoare în România se sue astăzi la 180.000 până la 200.000 suflete. Să citim puţin cele ce ne zice doctorul Obedenaru în folositoarea sa broşură intitulată Des fičvres des marais:[7]

«Debilitatea obicinuită constitue fondul fizicului şi moralului la omul din popor în ţările băltăcoase; ca să zic aşŕ, constituţiunea indivizilor este totdeauna slabă, starea sănătăţii lor este o stare de boală. Ceeace se observă la majoritatea ţăranilor campaniei Romei, femeile, copiii şi o parte din bărbaţi au faţa galbenă, caracteristică, cunoscută de pictori şi de medici sub numele de faţă malarică; au puţină putere musculară, sunt de o lene rară; dar de o lene pentru care nu merită, nenorociţii, nici o imputare, fiindcă este rezultatul înveninării miasmatice… Ca să terminăm cu debilitatea miasmatică, vom mai adăogŕ că ţăranul român datorează || debilitatea sa la alimentaţiunea sa meîndestulătoare. Mămăliga, laptele fără unt şi legumele sunt o hrană foarte puţin reparatorie. Şi a zice că acesta este regimul de dulce. Cât despre post, este tot ce este mai de jale; varză acră şi fasole sau linte; linte, fasole şi varză acră! cu un astfel de regim, tot ar puteŕ fi cinevŕ sănătos într'o localitate sănătoasă în tot înţelesul cuvântului, şi dacă nu ar aveŕ a face o muncă ostenitoare».

Şi mai zice:

«Când se preumblă cinevŕ prin statele de prin câmpiile care se întind între Dunăre şi Carpaţi şi vede mii de copii slăbănogi, deşiraţi, cu faţa serbădă, ochiul lâncezind, pielea obrazului subţiată, încreţită şi scălămbăeată, nu se poate opri de a-i ticăě şi de a fi cuprins de milă! Dacă pe urmă afli că în fiecare familie au fost încă atâţia copii morţi, sau mai mulţi morţi decât sunt vii, nu te mai poţi mirŕ de a vedeŕ aceste câmpii întinse atât de puţin locuite…»

Unde sunt măsurile luate pentru însănătoşirea locurilor insalubre, scurgerea lacurilor, unde este solicitudinea clerului înalt pentru a face să dispară prejudecăţile de posturi în timp când natura omului şi condiţiunile climaterice în care trăim nu sufere o asemenea hrană, o hrană care nu aduce nici o vătămare locuitorilor săraci, din locurile unde sfinţii părinţi au legiut posturile nu numai cu scop religios, dar sunt şi potrivite cu cuviinţele higienice. Dar la noi este fatală, slăbeşte şi stârpeşte populaţiunea. Progresiunea creşterii gintelor dimprejur fiind de 0.45 pânăla 1% pe an, substituirea şi dispariţiunea Roânilor nu este decât o chestiune de timp. Mai mulţi publicişti, între cari laboriosul şi mult regretatul Marţian, au constatat că de vreo douăzeci de ani rapiditatea cu care escedentul populaţiunei germane se devărsŕ Atlantica scade din an în an, luând o direcţiune alta, o scurgere spre Nord şi spre Orient, spre Bohemia, Galiţia şi Ungaria, împingând pe Ruteni şi pe Unguri în Transilvania, în Bucovina şi în Banat şi aceştia la rândul lor împing pe Românii din Bucovina, din Transilvania şi din Banat în România. || Registrele noastre statistice ne dau peste zece mii de Români din cei veniţi din Austria ca rămaşi la noi pe tot anul; întocmai precum apele Dunăriii, Dnisirului şi Donului umflând Marea Neagră, o sileşte să se scurgâ în Mediteranea prin Bosfor şi Dardanele, al cărei prea plin, suindu-i şi ei nivelul, o obligă să se deverse în Ocean prin Gibraltar. Nu sunt încă o sută de ani de când Bucovina a trecut sub dominaţiunea Austriei, atunci populaţiunea ei, mai toată curat română, erŕ de trei sute cincizeci de mii de suflete; astăzi Românii nu numără acolo, după doctorul Ficker, decât 175,679 de suflete, şi populaţiunea rutenă, care d'abiŕ se arătŕ la 1780, astăzi balanţeaza elementul român ; pe dânşii îi împing Lehii din Galitia, cari şi ei sunt împinşi la rândul lor de Germani.

Populatiunea românâ în toată Austro-Ungaria a scăzut astăzi la 2.595.453 de suflete.

   143.776 în Cisleitania şi confine.

   175.679 în Bucovina.

                   1.171.676 în Ungaria.

1.104.322 în Transilv-ania unde,.Degerando, acum douăzeci şi cinci de ani, la 1847, numărŕ 1.179.793 suflete; o scădere de 75.471 de suflete într'un sfert de secol, pe când celealte neamuri din acel imperiu au sporit într'un mod însemnat, din 29.313.586, cât erau la 1818; afară de Români, la 1857 ajunsese ţifra de 35.159.403, un spor de 13°/o în patruzeci de ani, în vreme ce populaţiunea română, din cauza emigraţiunelor peste Carpaţi în România, a scăzut în douăzeci şi cind de ani cu aproape 7°/o. Mai toţi rândaşii, mai toti vizitiii, servitori, bârbati şi femei în Bucureşti, în oraşe şi chiar pe la ţară sunt Ungureni, adică Români din Ardeal. Şi să nu credem că această emigraţiune mâhneşte pe Unguiri; ei ar da mult să vază Transilvania golitâ de Români. Sibenbirgu (şapte cetăţi) este puterea cea maî temeinică a Ungariei, iar Româniii cari locuesc acolo sunt o slăbiciune pentru Madjari; este întocmai ca o fortăreată tare neexpugnabilă cu o garnizoană asupra căreia nu pot comptŕ. ||

Higiena publică. — Ce putem. face noi în contra atâtor îrnpărati[8] mari şi puternici.

— Cu cât suntem mai năpăstuiţi şi mai persecutaţi, cu cât condiţiunile climaterice sunt mai grele, şi cu cât neamurile cari ne înconjoară stau să ne înghiţă, cu atât datoria noastră de a luptŕ bărbăteşte şi cu sălbătăcia elementelor şi cu răutatea oamenilor este mai mare şi mai sacră. Să ne luptăm cum se luptă Olandezii, în contra năvălirilor mării care caută necontenit să-i cufunde, şi în contra umezelei pe care o supun şi o prefac în canaluri folositoare şî în livezi roditoare; cum se luptă Belgianii în contra încercărilor de cotropire a guvernelor vecine. Datoria cea mai de căpetenie a Guvernului, şi a consiliilor judeţiene şi comunale ar fi să se ocupe serios cu salubritatea şi cu higiena, căci făcând, să dispară cazurile prea numeroase de boale şi de moarte, întărind puterea şi sănătatea locuitorilor, vom spori puterile productive. Stramoşiii noştri au lăsat averi însemnate pentru căutarea şi îngrijirea sănătăţii Românilor[9] şi ei îşi consumă energia şi puterea respirând un aer mefitic de mlaştini palustre, pier victima frigurilor şi lingoarei, sângele lor se conrupe şi neamul degenerează prin mulţimea boalelor sifilitice mai răspândite şi mai necăutate decât erau acum doi secoli în Spania şi în Franţa; măsurile ce se iau câteodată în contra epidemiilor şi în contra versatului sunt numai nişte cauze de cheltuieli, fără alt rezultat decât inocularea corupţiunii oraşelor în comunele rurale. Singura şi adevărată solicitudine a oamenilor stăpânirii, cum îşi zic ei, nu este alta decât împlinirea dărilor şi recomandarea şi susţinerea candidaţilor la cameră, la senat şi la consiliile Comunale şi judeţene; preocupaţi exclusiv cum să nu scape ţara din ghiarele concesionarilor. ||

 

Primejdia imigrărilor evreieşti. Chestiuneâ populaţiunii la noi este mai importantă decât putem crede; este mai serioasă şi mai periculoasă decât onunde fiindcă ea se complică cu imigraţiunea Evreilor, a căror înmulţire disproporţionată nu este numai o plagă rnorală şi higienică, prin lipsa de bună credinţă ce mulţi dintr'înşii aduc în transacţiunile lor băneşti, şi prin necurăţenia în care trăesc, dar este şi o chestiune politică, pentrucâ Israeliţii cari se coboară necontenit dela Nord, ajung în România nemţiti, sunt precursorii germanismului, a unei cuceriri mute, desnaţionalizătoare, căriea ei îi pregătesc tărâmul. Şi oricât vom căutŕ soluţiunea chestiunii Evreilor la graniţă, la munte, pe Dunăre sau pe Prut, în voturile Camerilor şi în circularele, guvernului, în lunâ şi în soare, nu o putem găsě şi nu vom găsi-p decât în activitatea noastră, în aplicarea Românilor la arte, la mesteşuguri şi la comerţ, în lupta şi învingerea insalubrităţiii şi a epidemiilor; căci în iudustrie şi în comerţ vom găsi mijloacele care depărtează boalele şi înlătură degenerarea rasei, care sporesc populaţiunea. In sporirea populaţiunii vom găsi mijloacele cari desvoltă industria şi comerţul.

Purtăm haine, aşŕ dar ne trebueşte pânză, postav, mătăsării, piei,croitori, pălărieri şi cizmari; avem trebuinţă de case, de mobile, de traăsuri, de hamuri; orice am zice, nu putem fără arhitecţi, zidari, dulgheri, tâmplari, lâcătuşi, tinichigii, giamgii, tapţeri, caretaşi şi curelari; de nu-i vom găsě între noi, îi vom căutŕ aiurea; vom,aveŕ recurs la străini, la Nemţi, la Ovrei, la cine vom apucŕ! şi de nu vor veni ei singuri la noi, ne vom duce noi după dânşii să-i căutăm, să-i găsim şi să-i aducem, plătindu-le încă şi cheltuiala drumului, precum te-ai dus dumneatŕ la Alexandria de ai adus pe Ovreiul care ţi-a dres învelitoarea bisericii dela Pipăraţi. Maşinele agricole au deschis trebuinţa de opt sau nouă sute de maşinişti; dacă nu-i găsim în tară şi printre Români, să ştii dela mine că o să luăm şi Nemţi şi Ovrei, şi Francezi, şi Engiezi, pe oricine ne-o ieşi înainte; o sa ne ducem să-i căutăm în străinătate şi să-i aducem. Dumneatŕ care îmi vorbeşti, am auzit că ţi-ai făcut o moară de măcinat cu vapor la Pipăraţi, ia spune-mi n'ai maşinist? ||

— Am şi maşinist şi fochist, i-am adus tocmai dela Baziaş; am plâtit şaisprezece galbeni numai la vaporul după Dunăre; nu ştie nici unul, nici altul o vorbă românească; am început să le cam rup ungureşte cu dânşii, ce să fac? le dau douăzeci şi cinci de galbeni pe lună.

—Vezi dar c'a învătŕ pe copiii noştri meşteşuguri, a-i îndemnŕ la studiul ştiinţelor practice şi a-i aruncŕ asupra bugetelor ca pe nişte locuste, a insistŕ prin voturile noastre ca guvernul să ne dea pace, să lase la o parte influenţele electorale, intrigile, minciunile, nescocirile şi calomniile şi să se ocupe de trebuinţele cele adevărate ale poporului, supraveghind cu scumpătate împlinirea datoriilor preoţilor şi a învăţătorilor pentruca biserica şi şcoala să nu fie numai un nume. Ingrijirea salubrităţii satelor şi a oraşelor şi a stării higienice a locuitorilor ar fi mijlocul cel adevărat şi eficace de a pune o stavilă imigraţiunilor Ovreilor şi Nemţilor; căci ceeace îi atrag la noi este înmulţirea trebuinţelor şi lipsa oamenilor pentru îndeplinirea lor; ceeace le oferă mijloace de traiu şi de îmbogăţire este industria şi comerţul, stări sociale părăsite şi nesocotite de noi. Când vor găsi meseriile împlinite de noi, şi când nu vor mai aflŕ înlesnirea de a trăi şi d'a se îmbogăţi, poţi fi sigur că nu numai că nu vor mai veni, dar că şi mulţi din cei cari sunt astăzi se vor duce acolo unde vor puteŕ găsě ceeace găsesc astăzi la noi.

— Apoi după cum înţeleg, dumneatŕ ai vrea să ne facem tinichigii, geamgii şi fierari! procopseală !!..

Ora fiind înaintată am plecat lăsând pe interlocutorul meu a degustŕ în pace cel dupâ urmă pahar de rum.

Am petrecut cealaltă parte a serii cugetând la compatibilitatea căre poale fi între datoriile de preot şi meseria de cârciumar; mă gândiam cum un om interesat a face pe fiul său sufletesc să bea cât mai mult vin şi mai ales rachiu, îl poate face să înteleagă că băutura este un viciu care slăbeşte mintea, corumpe sufletul şi topeşte neamul.

 


[1] din străinătate.

[2] În original în greceşte.

[3] A se vedeŕ despre acest complot în Discursurile lui Barbu Katargiu publicate de «Minerva».

[4] achită

[5] Inteligenţa pune în mişcare materia.

[6] fizicienii

[7] Despre frigurile bălţilor.

[8] Probabil greşeală

[9] averile spitalelor



 

1