Page archived courtesy of the Geocities Archive Project https://www.geocitiesarchive.org
Please help us spread the word by liking or sharing the Facebook link below :-)


Site designed and created by Razvan Paraianu.
© Created in January 2001, Last revised: March 2001

Nichifor Crainic
[Ilie Dobre]
(1898-1972)
Naţionalitatea în artă

 

 

Internet Modern Jewish History Sourcebook for Central and Eastern Europe


SOURCE OF MATERIAL: Nichifor Crainic, „Naţionalitatea în artă” în Gândirea, XIV (1935), Nr. 3 (Martie), pp. 113-116.

NOTES:

 

 

 

 

 


 

NAŢIONALITATEA IN ARTĂ

DE

NICHIFOR CRAINIC

Acum treizeci de ani, în 1905, cultura noastră se îmbogăţia cu o carte de doctrină naţionalistă, ce-ar fi trebuit să ajungă îndreptarul clasic al creaţiei româneşti. E Naţionalitatea în artă de d. A. C. Cuza. Această operă s'a bucurat de blestemul unei tăceri compacte, a cărei ghiaţă nicio discuţie n'a spart-o. În treizeci de ani, ajunsă abia, — şi totuşi, — la a treia ediţie, ea continuă să ducă o existenţă subterană, asemenea scrierilor neîngăduite de censura Evului Mediu sau a cărţilor creştine care circulă în taină pe sub teroarea din împărăţia Sovietelor. Soarta ei e semnificativă pentru tot ce e produs curat românesc în această ţară unde nu conştiinţa naţională stăpâneşte şi călăuzeşte. O altă putere, suprapusă nouă, diabolic organizată până în cel din urmă amănunt, captând aproape toate mijloacele de publicitate şi aproape toate oficiile de fabricat opinii, domină, strivitoare, sufletul României de azi. Această putere aparţinând unei minorităţi de rasă streină exercită asupra producţiei româneşti, spirituale, politice şi economice, o censură susţinută, ce nu cunoaşte margini în ferocitatea ei abia disimulată şi în intoleranţa ei crudă. Atotputernicia ei este evidentă în politică şi economie. În domeniul culturii ea a crescut covârşitor. Toate marile tipografii, uzinele cotidianelor, sânt ale ei, — afară de Universul; toate marile edituri sânt ale ei, — afară de Cartea Românească; majoritatea librăriilor e în mâinile ei; majoritatea chioşcurilor de ziare îi aparţine. Mijloacele de producţie şi de răspândire a imprimatului, — carte, revistă, ziar — sânt proprietate străină. Nouăzeci la sută din tot ce se tipăreşte în România, din tot ce alcătueşte hrana intelectuală zilnică a poporului românesc, poartă pecetia spiritului şi a intereselor acestei puteri ce ne-a copleşit, — nu prin număr încă, dar prin organizaţie şi solidaritate.

Gândul scris, gândul care se ridică din adâncimile sufletului şi explodează în lumina cuvintelor, e tăria spirituală cea mai mare a unui neam. Dar în asemenea condiţii, când tehnica industrială a cuvântului e în mâini streine şi în slujba altor scopuri decât cele ale românismului, cine şi ce mai poate garanta autenticitatea gândului naţional? În realitate, stremul de neam, prin mijloacele tehnice pe care le deţine, e stăpânul şi arbitrul lui. El îl censurează, el il retează, el îl ciumpăveşte, el îl stâlceşte şi-l diformează pentru a-l face inofensiv interesului strein, pentru a-l face instrument al acestui interes, pentru a-l face din vin otravă sau apă chioară, pentru a-l întoarce împotriva sufletulul românesc. Nici pe vremea stăpânirilor turceşti şi maghiare, gândul nostru n'a trăit drama falsificării şi a oprimării din România mare şi liberă. Orice scriitor român, orice publicist, care merge la oficina streină a îndustriei cuvântului, ştie ce însemnează această dramă. Intrat gazetar, el nu mai scrie, ci slugăreşte diformându-şi zilnic creerul pentru apărarea Internaţionalelor. Cu sadismul morbid al rasei lor, noii stăpâni îi poruncesc să-şi injure de cele sfinte tocmai pe fratele pe care-l ştie mai curat. Dacă vrea să-şi asigure o pâine, ei trebuie să tămâie pe Marx, pe Freud, pe Trotzki, zeii „umanităţii”. Dacă l-a împins demonul să scrie romane, nicio editură nu i-le va tipări până nu mânjeşte paginile cu libidinosităţi freudiste, cu pederastie şi înfrăţire universală. Atunci o reclamă uriaşă îi stă la dispoziţie şi scriitorul e declarat cu atât mai genial cu cât îsi consideră eroii numai dela buric în jos, din faţă şi din spate. Industria cuvantului varsă astfel torente de pornografie peste cea mai decăzută ţară din Europa.

În schimb, scriitorul care, conştient de primejdia acesteî censuri, — cea mai intolerantă din lume, — şi a acestei industrii de contrafacere a gândulul românesc, ridică un protest, schiţează o revoltă, e fulgerat de mâniile răzbunătoare ale lui Elohim, e batjocorit cu perversă voluptate până într'al noulea neam, e declarat nebun, tâlhar sau barbar „medieval”, iar carţile lui sânt puse la index.

Ceeace pecetlueşte mai adânc decadenţa simţului nostru românesc e că şi bruma de presă naţională, ce supravieţuieşte încă, s'a lăsat morfinizată şi anexată spiritului strein. În asemenea condiţii, misiunea unei prese româneşti ar fi tocmai să evidenţieze şi să apere valorile creaţiei naţionale, batjocorite sau puse la index de cealaltă presă. Dar organele româneşti, ignorând cu totul aceste valori, nu fac altceva decât să laude mecanic contrafacerile spiritului românesc pe care i le recomandă oflcinele streine ale marei industrii a imprimatului. În această laşitate universală, a fi roman şi a voi să scrii româneşte înseamnă a te destina singur unei zone de izolare, unde numai tăria cugetului tău te poate sprijini şi credinţa că lanţurile acestei robii, cea mai nedemnă dintre toate, se vor zdrobi.

A. C. Cuza cugetă şi scrie în asemenea condiţii. E printre noi, — şi opera lul — singurul mare sistem de economie politică şi singura teorie închegată a specificului naţional în creaţia artistică, — parcă s'ar fi cufundat, uitată, în adâncul unui ocean, la suprafaţa căruia urlă glasuri ce nu sânt ale noastre, într'o furtună ce vine dinspre alte ţărmuri decât ale noastre. Numai cine, trâind în larma falsă dela suprafaţa vieţii noastre publice, a gustat rarele bucurii ale izolării de bună voie, poate să înţeleagă pe omul acesta, pe care nicio lovitură nu l-a descumpănit, nicio ameninţare nu l-a determinat la vreo predare laşă, ci, stâlp în vijelie, a ştiut să riposteze fulgerelor şi trăsnetelor cu un zâmbet glacial şi cu o glumă de oţel. Fiindcă izolarea lui la suprafaţă e mincinoasă şi aparentă; neclintirea lui văzută e sprijinită pe stânca din adânc; gândul lui e înfipt în substanţa permanentă a gândului nostru milenar, ca o ancoră în fundul mării. Şi poate, cine ştie, liniştea asta de unul singur, ce te îngheaţă, cunoaşte vulcani submarini şi taine ale mişcărilor lor care, când izbucnesc, cutremură adâncurile toate, vânzolesc marea, scot la suprafaţă alte glasuri şi fac să sufle marile vijelii ale prefacerilor epocale...

Naţionalitatea în artă e gând cristalizat din adâncul românesc. E cartea unui adevăr fundamental al vieţii noastre ca neam. Şi dacă ea a zăcut treizeci de ani în tăcere organizată e fiindcă, poate, contrastul dintre adevărul ei şi falsul sinistru de care am vorbit, nu era destul de violent pentru a o pune în lumină. Cărţile îşi au soarta lor. Ceasul acesteia abia deacum încolo vine.

Ce este naţiunea? „Totalitatea indivizilor de acelaş sânge, formând prin coheziunea lor naturală aceeaş fiinţă colectivă, cu organe proprii care sânt clasele sociale şi Statul, şi cu acelaş suflet care este naţionalltatea”. Precum în om, sufletul e acela care dă forma trupului şi-i determină manifestările, tot astfel naţionalitatea dă formă definită naţiunii şi-i determină toate manifestănle. Ea e o fatalitate organică. A. C. Cuza o numeşte lege naturală sau putere naturală ca expresie a sângelui sau a rasei. Credem că nu greşim dacă o identificăm cu entelechiile aristotelice, care dau formele lucrurilor vii. Naţionalitatea nu se dobândeşte în mod juridic sau în alt mod, fiindcă modul juridic e regula unor raporturi exterioare. Cu naţionalitatea te naşti şi vii pe lume. Ea face parte din misterul fiinţei noastre. E dată ontologic în noi, cum spune atât de adânc şi atât de just D. Stăniloae în studiul „Ortodoxie şi naţiune”, publicat în numărul precedent al acestei reviste. Locul naţionalităţii, deci, nu e numai sângele sau rasa, dar şi spiritul nostru. Ea e impregnată în integralitatea existenţii noastre. Ca atare, toate manifestările noastre, toate chipurile noastre de a reacţiona faţă de lume vor purta în mod instinctiv pecetia ei specifică. Fiindcă naţionalitatea e ceeace deosebeşte pe cei de-un sânge de cei de alt sânge. Omenirea e un concept aritmetic: e suma tuturor naţiunilor.

Cultura la rândul ei, e „o formă de existenţă” a unui popor. Şi împreună cu ea, toate instituţiile pe care şi-le crează acel popor. Ele vor fi cu atât mai viabile cu cât vor fl mai conaturale poporului după legea naţionalităţii. Căci precum nu există o omenire omogenă, ci numai o sumă abstractă a feluritelor unităţi etnice, tot astfel nu există o cultură universală omogenă, ci culturi naţionale specifice, care converg în tendinţele ascendente, fireşti fiecăreia dintre ele, către un spirit universal. Baza unei culturi e specifică; tendinţa ei universală. Nu cosmopolită, accentuiază A. C. Cuza, ci universală. Astfel se cristalizează, ca dela sine, principiul fundamental al teoriei lui A. C. Cuza: Naţionalitatea e puterea creatoare a culturii.

În artă se poate verifica mai bine ca oriunde principiul enunţat. Arta e cea mai spontană şi mai liberă formă de manifestare. Ea e imaginea în care se răsfrânge mai autentic firea lăuntrică a unei naţiuni. Considerând arta populară, adică plăsmuirile instinctive ale popoarelor, vom constata o varietate nesfârşită dela ţară la ţară, ceeace dovedeşte că un geniu deosebit a zămislit-o pe fiecare. Artiştii, zice A. C. Cuza, sânt exemplarele cele mai alese ale unei naţiuni. Adică cele mai reprezentative, fiindcă în artişti puterea naţionalităţii se descarcă înr'un grad de intensitate maximă. Omer e grec. El e sinteza artistică a unui neam, cu miturile, cu idealurile şi felul lui întreg de a fi. Sute de tălmăciri s'au încercat în limbile modeme, dar oricâte s'ar mai încerca, Iliada şi Odiseia vor rămâne deapururi opere greceşti. Şi totdeodată, opere umane universale. O operă de artă e cu atât mai umană cu cât e mai naţională. Fiindcă, trebuie să adăugăm, umanitatea, care e un concept abstract, se reduce în ultim termen la naţionalitate, care e o realitate ontologică. Dacă Shakespeare e universal, aceasta se datoreşte faptului că „niciun poet n'a fost vreodată mai naţional”.

Toate artele sânt produse ale naţionalităţii şi deci înzestrate cu un specific imponderabil, dar evident. Acest imponderabil însă îl putem defini mai lesne în literatură, a cărei expresie o dă limba. Cuvintele sânt imagini directe ale sufletulul. Sânt flori cu rădăcini în adâncul etnic. Sângele vîu, care circulă în ele, e pulsat de inima neamului. Limba e astfel o proprietate organică a naţiunii. Un neam deposedat de limba lui încetează de a fi. Dar şi pentru opera literară limba e proprietate organică. Transpusă în altă limbă, opera şi-a pierdut viaţa proprie. Ea e desfigurată. În realitate, opera poetică nu se poate traduce, adica nu se poate transpune fără să se altereze. Nu există nici un caz în care traducătorul să fi înfrânt misterul naţionalităţii. A. C. Cuza citează numeroasele traduceri ale lui Omer în limba franceză. Mulţimea lor se explică prin neisbutirea lor. Aceasta nu însemnează, fireşte, că traducerile nu sânt necesare pentru îmbogăţirea unei tinere culturi naţionale. Dar ele sânt simulacre ale operelor originale. Fiindcă o limbă conţine armonii, cuvinte şi imponderabile sufleteşti cu neputinţă de tradus în alta limbă. Cu o mare bogăţie de informaţie, cu un gust desăvârşit şi cu o fineţe de analiză pe care n'a ajuns-o până azi niciun critic român, A. C. Cuza exemplifică imposibilitatea traducerii. Paginile în care defineşte înţelesul cuvântulul lăcrămioare, intraductibil în nicio limbă europeană. constituie o culme de subtilitate pură la care s'a ridicat critica românească.

Limba fiind deci o proprietate organică a naţiunii, niciun artist de altă rasă nu se poate împroprietări în domeniul el. Talentul lui înnăscut, exprimat în limba altui neam, va da o operă hibridă. Heinrich Heine, poet evreu de limbă germană, e un exemplu tipic. Poporul german refuză să se recunoască în el până într'atâta încât niciun oraş din Reich nu i-a primit statuia. O delicioasă şi spirituală analiză scoate în evidenţă caricatura de limbă românească în care Roneti-Roman, om de incontestabil talent, a scris piesa specific evreească Manasse. Cu aceeaş vervă îndrăcită ni se demonstrează incapacitatea lui Adolf Stern de a traduce pe Shakespeare în graiul nostru. Evreii cari scriu româneşte, neisbutind să capteze misterul etnic al limbii noastre, dau opere caduce, artificiale.

Cultura românească e un privilegiu din natură şi o misiune conştientă a neamului nostru. Ea e dată ontologic în legea naţionalităţii. Infracţiunile la această lege duc la nimicirea naţiunii însăş. Neamurile pier când se absorb într'o cultură streină sau când nu-şi creează una proprie. Vitalitatea naţională atârnă de ridicarea acestor date ale naturii la rangul de conştiinţă calăuzitoare. Sântem în măsura în care ştim că sântem şi ce sântem. Cultivarea specificului etnic e un comandament suprem al conştiinţei noastre de existenţă. Prin cultura naţională ne cunoaştem, prin ea ne conservăm şi ne desăvârşim. E ceeace A. C. Cuza formulează ca un corolar al principiului: „Nationalitatea e puterea creatoare a culturii umane”, şi anume; „Cultura e puterea creatoare a naţionalităţii”. Credem însă că această ultimă formulă e o exagerare pricinuită de dragostea nemăsurată pentru simetrii a gândirii sale dinamice şi apodictice. În altă parte, însuş d-sa înlocuieşte cuvântul „creatoare” cu acela de „conservatoare”. Ceeace este adevărat. Naţionalitatea e puterea creatoare a culturii; cultura e puterea de conservare şi desăvârşire a naţiunii.

Cunoaşterea de sine, ca neam, prin artă trebuie să ducă la acţiunea organizată a conservării şi desăvârşirii naţionale. Acesta e rolul ce revine clasei conducătoare, prin care A. C. Cuza înţelege pe artişti, învăţaţi şi bărbaţi politici. Pentru aceştia, autorul alcătuieşte un admirabil catechism de acţiune practică.

Ce poate fi mai fundamental decât această doctrină ruptă din însuş adevărul vieţii? N. Iorga — pe când era N. Iorga — a exprimat-o temperamental şi vulcanic. Titu Maiorescu a migălit abia în marginea ei. C. Rădulescu-Motru face din ea o confuzie din care nici dânsul nu mai înţelege nimlc. A. C. Cuza i-a dat amploare de sistem rotund şi clar ca o sferă de cristal, şi de neclintit în logica lui lăuntrică.

Dar ceeace e trist din cale-afară e că tocmai clasa noastră conducătoare, căreia A. C. Cuza îi atribuie această salvatoare solie, a uitat-o cu desăvârşire. Artişti, învăţaţi, oameni politici, — ei trăiesc terorizaţi de falsa opinie cu care oficinele înstrăinării au acoperit ţara. Faţă de puterea ce l-a anexat şi-l domină, conducătorul de azi, artist, savant sau politician, se ruşinează că e român; faţă de poporul de care are nevoie, ca adulator, cititor sau sprijinitor electoral, el simulează un naţionalism sub a cărui mască şi-a vândut demult otreapa de suflet pe care o mai avea. În tăcerea compactă, podită glacial peste o doctrină cum e aceea a Naţionalităţii in artă, eu văd toată ruşinea decadenţii în care zace, fără leac, clasa conducătoare a României de azi. Unde e generaţia care să răspundă cu ecoul faptei la glasul ce cheamă spre viitorul naţional?


1