Page archived courtesy of the Geocities Archive Project https://www.geocitiesarchive.org
Please help us spread the word by liking or sharing the Facebook link below :-)


Site designed and created by Razvan Paraianu.
© Created in January 2001, Last revised: March 2001

Lucian Blaga
(1895-1961)

Mozaismul

 

 

Internet Modern Jewish History Sourcebook for Central and Eastern Europe


SOURCE OF MATERIAL: Lucian Blaga, Curs de filosofia religiei, Cap. Religiile semite, partea a doua, Mozaismul. (Alba-Iulia, paris: Fronde, 1993), pp. 85-87.

NOTES: See WEB The English Language Web Site for Lucian Blaga (1895-1961)

 

 

 


MOZAISMUL

Vechiul Teslament, puntc de legătură între culturile arhaice şi culturile europene de mai târziu. Religia contractual-notarială dintre Israel şi Iehova. Sublimarea monoteismului evreiesc graţie activităţii profeţilor, care purifică şi spiritualizează ideea de divinitate. Dezvăluirea planului divin şi a venirii lui Mesia de către profeţi. Mesianismul se referă atât la viitorul istoric ai «Poporului ales», cât şi la perspectiva escatologică, de sfârşit al lumi.

 

Intrând în atmosfera religioaşă a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, ajungem într'o regiune spirituală mai cunoscută. Concep-ţia biblică despre geneza lumii, despre Duhul lui Dumnezeu care pluteşte peste ape, despre creiarea totului din nimic, prin acte unice şi miraculoase, despre facerea omului, despre paradis, despre înmul-ţirea neamului omenesc — toate aceste motive nu trebuiesc decât amintite pentru ca ele să stârnească ecoul necesar în sufletele noastre. Mult mai mult decât până acum, mă voi referi la anumite motive fără de a le mai expune în chip special, ele fiind cunoscute.

Evreii, care au scris cărţile Vechiului Testament, au marele merit de a fi salvat din culturile arhaice o seamă de motive mitologice pe care le-au transmis popoarelor europene, fructificând imens culturile acestora. Prin Vechiul Testament se face de fapt legătura între cultu-ra arhaică mesopotamiană şi în genere a Răsăritului apropiat, şi cul-turile europene, în climatul cărora trăim noi cei de azi. Acest merit nu poate fi îndeajuns subliniat.

Evreii, în faza preistoriei lor pierdută în atmosfera comună ce s'a creiat în Asia Anterioară (prin expansiunea străvechii culturi babi-loniene, la care s'a adăugat contribuţia Hetiţilor), erau o populaţie politeistă. Monoteismul testamentar s'a dezvoltat numai încetul cu încetul. Chiar din cea dintâi poruncă înscrisă de Moise pe Tablele legii se ghiceşte destul de lămurit lupta pe care acest întâi şi cel mai mare profet al Evreilor, a trebuit s'o dea nu numai pentru intro-ducerea, dar şi pentru consolidarea monoteismului. "Eu sunt Dom-nul Dumnezeul tău, să nu ai alţi zei în afară de mine”

Moise a găsit fără îndoială terenul pregătit pentru activitatea sa spirituală, în cadrul tradiţiei patriarhale. Căci după această tradiţie, mult, foarte mult înainte de Moise, s'ar fi pus bazele acelei religii specific evreieşti, de natură contractuală, între Iehova şi poporul său ales: Israel. Religia contractuală, dintre Israel şi Iehova, nu este un monoteism de cea mai pură esenţă, cel puţin religia contractuală aşa cum se stabileşte ea în epoca patriarhală, sau chiar în primele cuvinte ale Decalogului. Prin religia contractuală, Israel se simte legat de Iehova, iar Iehova de Israel, ca popor ales al său. Iar porunca: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi zei în afară de mine”, are rezonanţe cel puţin ciudate pentru urechile noastre, mai ales dacă ştim să vedem şi lucruri despre care catihetul nu ne-a vorbit nici când eram în clasele primare şi nici când eram pe băncile de liceu. Avem de-a face aici cu un monoteism care se desfăşoară pe un fond încă politeist. Fenomenul aduce, dacă mutăm accentul cum se cuvine, cu henoteismul. Nu avem de-a face cu un henoteism, totuşi asemănarea este clară.

Cu privire la ce este henoteismul, să ne amintim că omul mito-logiei indice se ruga unuia numai din mulţimea zeilor săi, ca şi cum numai acest zeu ar exista, şi-i atribuia de obicei acestuia însuşirile şi isprăvile tuturor celorlalţi. Tipologic, dacă nu evolutiv, henoteismul este ceva intermediar între politeism şi monoteism.

Care este situaţia în religia contractuală dintre Israel şi Iehova? Iehova e privit de Israel ca Dumnezeul unic, dar aşa ca şi cum ar mai exista şi alţi zei. Este vorba în primul rând de zeii celorlalte popoare şi seminţii. Iehova este parcă purtat de grija de a se impune el singur ca unic Dumnezeu — prin aceea că-şi alege un popor, pe Israel; prin sprijinirea acestui popor, Iehova se va impune ca unic Dumnezeu. Prin legământul de supunere şi de credinţâ faţă de Iehova, Israel obţine garanţia şi promisiunea unei situaţii excepţionale în lume. Totul se petrece ca şi cum Iehova, pentru a deveni unicul Dumnezeu, are nevoie de credinţa unui popor, a lui Israel; iar legământul dintre Israel şi Iehova se face contractual, pe temeiul principiului «îţi dau ca să îmi dai». Din punct de vedere tipologic, acest monoteism este ceva intermediar între monoteism şi politeism. Accentul final însă al acestei atitudini este de natură monoteistă. Se vede însă din acest exemplu, cât de felurite sunt tipurile de religii de îndată ce şti să le diferenţiezi. Monoteismul evreiesc se sublimează, se reliefează, şi ia o înfăţişare indiscutabilă datorită activităţii profeţilor. Dela Moise şi până la Ion Botezătorul, profeţii sunt un fel de organe prin care ideea de divinitate se purifică. Cu activitatea profeţilor ne găsim în faţa unui incomparabil proces de spiritualizare a ideii de divinitate.

Iată însă şi un al doilea merit al profeţilor evrei: antropomor-fismul, sau chiar zoomorfismul, dispar ca atare. Expresiile antro-pomorfe, la care se mai recurge, au o semnificaţie mai impon-derabilă, mai spiritualizată, şi devin tot mai mult un fel de metafore lucid utilizate ca atare. Profeţii se simt ei înşişi ca nişte organe ale unui Dumnezeu care ţine să se reveleze, fireşte, în primul rând popo-rului ales. Când poporul ales cade în moravuri rele şi în fărădelegi, Iehova îl pedepseşte, trimiţându-i din când în când câte un profet, care va biciui faptele păcătoase ale lui Israel şi care va reaminti acestui popor nestatornic legământul iniţial. Lupta profeţilor cu păcatele poporului ales este de un neînchipuit patos dramatic. Dar profeţii sunt profeţi, mai ales pentru o altă latură a activităţii lor spirituale, pentru accentele cu care ei vestesc planul divin, pe care Dumnezeu îl va realiza în lume. Prin activitatea aceasta a profeţilor ia fiinţă mitul mesianic, îndreptat spre viitor, un mit al unui Mesia, al unui servitor al lui Dumnezeu, care va veni. Mitul mesianic se referă atât la viitorul istoric al poporului ales, cât şi la un viitor escatologic, de sfârşit al lumii. Referinţe mesianice găsim mai ales în versurile Psalmistului şi în revelaţiile profetului Isaia.

Străvechea cultură babiloniană era deja adânc pătrunsă de ideea mesianică, adică de motivul Salvatorului. În cultura babiloniană, Salvatorul avea însă strânse legături cu mitologia astrală. La sfârşitul unui an cosmic, lumea se prăbuşeşte şi o nouă divinitate ia condu-cerea, salvând astfel existenţa, clădind o lume nouă din rămăşiţele celei vechi. Un astfel de salvator cosmic a fost zeul Marduk, al cărui cult era centralizat în cetatea Babilon. În învăţăturile profeţilor evrei, motivul mesianic nu are un caracter astral şi niciun accent atât de ciudat-cosmologic. Mesianismul poporului Israel stă în strânsă legă-tură cu destinul viitor al acestui popor în lume, iar când motivul mesianic se amestecă cu o icoană escatologică, procesul cosmic la care se face aluzie este singular, nu ciclic. În centrul lumii stă des-tinul istoric al poporului ales, iar nu divinităţile astrale cu periodi-citatea lor, ca în cosmologia babiloniană. Faţă de religia babiloniană şi întru cât priveşte ideea de Divinitate, religia evreiască apare deci mai spiritualizată; cât priveşte însă ideea mesianică, religia evreiască este mai umanizată şi orientată spre viitorul istoric, la care aspiră poporul ales în lume.


 

1